Titlul parea ca imi spune ceva. Ma intrebam ce sau cine era Lorelei. Poate era un vers pe aripile vantului, o floare sub protectia Soarelui...o fata cu ochi albastrii, limpezi si senini cum era cerul, cu parul de un blond cenuşiu, răsucit cu un gust ales, cazandu-i in bucle matasoase pe obrajii ca sideful.
M-am inselat.
"Negru, des si cret, parul ii imprejmuia compact tamplele si ceafa (...) caci fruntea, obrajii si gatul erau in ceasul cel mai luminos fraged al tineretii."
Asa o descrie Teodoreanu pe aceasta misterioasa Lorelei. Soimul enigmatic este mereu pe umerii ei.
Usurinta cu care descrie autorul este uimitoare.
Ea e dulce ca gustul cireselor de mai si parfumata ca florile de tei.
Farmecul sau romantic, tristetea apasatoare, intimitatea gratioasa si nobletea lirica a povestii de iubire, atmosfera cu parfum topita in frenezia epocii jazzului...
Lorelei este un vis cules dintre mii de stele risipite-n vantul cuvantului.
"Nu ma tem nici de zambetul tau, deci nu ma tem de nimic. Sunt cea mai mica fata a lumii intre randunelele ei, fiindca ma infasor in intregul ei necunoscut.
Privirea ta nu ma va gasi nicaieri. Amintirea ta nu are unde sa ma afle. Glasul tau nu poate sa ma strige si nu stie unde.
Sunt intre cele patru zari: raspantia lor.
Sufletul meu si-a pierdut sufletul copilariei. Sti sa asculti? Auzi vantul la fereastra? Auzi pasarile care pleaca si se intorc ducand si aducand primavara?
Sti ce-i nostalgia? Privesti uneori pe fereastra fara sa vezi nimic?
Sunt pe acolo si intr-acolo; o apropiere si o indepartare in preajma ta.
Gandeste-te la mine ca la o stea desprinsa din tine si dusa in intunericul fara fund..."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu